sâmbătă, 23 august 2014

Memorie

Week-endul acesta mi-am propus să nu fac absolut nimic. Să zac pur și simplu şi să contemplu inima fabuloasă a acestei veri, să mă bucur de toropeala ei ca de o îmbrăţişare maternă. Era de așteptat ca o astfel de opţiune să mă arunce în saga propriei mele memorii şi poate că asta mi-am şi dorit, să gust din acel amestec covârșitor de zile memorabile și zile anodine, depozitat alandala în sertarul memoriei care raspunde la comanda “zile libere”. 

O plecare intempestivă pe Valea Prahovei, un grătar la Cernica, o rătăcire plictisită printr-un Herăstrău vaporos, aglomerat, poate verde, din care-mi amintesc, mai degraba, expresia unei fete pe niște patine cu rotile decat cu cine eram, o carte molfăită voluptos în no man’s land-ul fără telefonie mobila dintre vineri seara și luni dimineața, un somn întins dinadins până spre amiaza diafană a zilei de sâmbătă, o liniște capturată virtuos și siluită în tăcerea căminului, un film plin de tâlc la care am tăcut mâlc, deși îmi venea să strig din toate încheieturile ființei mele « Di vidiule! » cu entuziasmul cu care prinții din poveștile copilăriei strigau «Di bidiviule !» 

O mulţime de lucruri pe care nu mi le-aș fi amintit altfel şi pe care nu mi le voi aminti niciodată în această ordine, dovedesc ca Dumnezeu lucreaza la salvarea sufletelor noastre tocmai prin aceasta capacitate a memoriei de a produce emoţii unice, mereu din aceleaşi amintiri. Sufletul nostru ar fi fost, cu siguranţă, mult mai greu de salvat dacă memoria noastră ar fi funcţionat ca o simplă maşinărie de furnizat amintiri. Dacă le-am fi retrăit, de fiecare dată, la un nivel liniar, exclusiv întru satisfacerea nevoii de a dovedi că suntem sincronizaţi cu timpul vieţii celorlalţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu