marți, 15 iulie 2014

Somova

Exista, undeva pe lume, un piersic care putea dovedi că am fost odată copil, iar tatăl meu tânăr. Era pe vremea în care el se mai putea căţăra în pomi pentru a culege fructele, iar eu aveam abilitatea de a le mânca fără să le ating. Exista şi o magnolie care putea să confirme că am iubit primăvara, într-o vreme în care nu trebuia să aştept toamna ca să aflu de cine sunt îndrăgostit.
Ultima dată când am fost la casa bunicilor mei nu am mai găsit nici piersicul, nici magnolia. În locul lor era doar abundenţa aparentă a unei vegetații siluite pe un lut trist, răpit destinului său de a de a fi fundamental sterp. Mi-au explicat că această minune se datoreaza apei, utilizate intr-un oarecare exces, gradina fiind udata atat dimineata cat si seara, ceea ce pe vremea bunicilor mei nu era posibil, apa trebuind a fi cărată cu spatele de la o fântână din apropiere. Nu stiu dacă această schimbare de regim are vre-o legătură cu dispariţia copacilor mei preferaţi dar, lipsa lor, mi-a dat așa o senzaţie că nu mai am timp, că sunt pur si simplu în plus și că lumea aceea nu-mi apartine.


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu