luni, 24 februarie 2014

De dragobete

Vorbim prea mult despre sentimente şi mi-e dor, tare dor de copilăria mea în care îmi era rusine sa spun cuiva ca iubesc o fata. Acum, toata lumea isi clameaza sentimentele, este trendy sa-ti asmuti inima asupra cuiva si sa le arati tuturor ca ai aceasta capacitate de a iubi teatral, zgomotos si adeseori impudic. Postura indragostitului a devenit o simpla "postare", un "status" obligatoriu pentru a nu le da senzatia celorlalti ca, de fapt, esti un personaj jalnic. Ma scutura serios la cei din jurul meu discrepanta dintre superficialitatea relatiei si energia pe care o exprima ea la nivelul canalelor de comunicare. Pare ca unii se iubesc doar de dragul publicului si-si pun toata creativitatea si snaga in scene excesive si opulente.

Penis, ochi mari si sani rotunzi!

Antropologii susţin că bărbaţii evoluează către un penis tot mai mare. Bărbaţii viitorului sunt ameninţaţi de operaţii insolite de genul celor dintr-un banc celebru : un pitic cu penisul mare se duce să zicem la doctorul Ciomu (da’ cel care a retezat vârful Omu’). Domnu’ Doctor stiiţi, că eu am o problemă cu femeile, toate se plâng, toate mă vrea, le place distincţia mea până ajungem în pat cu ea. Doctoru’ pune mâna pe seringă, îl anesteziază şi apoi dă să taie… Dar îşi aduce aminte că nu l-a întrebat pe pitic cât de multe să taie. Aşa că apelează rapid la o asistentă cerându-i părerea. Asistenta se uită o dată, se uită de două ori şi în cele din urmă zice : Domnu’ Doctor, mai bine-i lungim un pic picioarele !

Apărut prin evoluţie perfect naturală, fiind rodul tâmpeniei darwiniste care se numeşte muncă, bărbatul şi-a dezvoltat mai întâi membrele superioare. Braţele sunt expresia biologică a instinctului de proprietate în varianta sa primitivă : « a lua » şi « a apuca » sunt verbe care s-au dezvoltat în acelaşi ritm cu membrele superioare ale omului, până când au sfârşit în diverse teoreme liberale de genul « a avea ». Cei care apucau şi luau, au sfârşit deci prin a avea, fericire care a durat cam până prin secolul XX când o entitate transcendentă biologiei numită stat, caracterizată prin membre superioare mult mai mari, le-a luat totul, punând semn egal între verbele « a avea » şi « a aresta ». Dar asta este altă poveste.

miercuri, 12 februarie 2014

Copy/Paste

Incep sa banui ca motivatia fundamentala pentru care parintii isi trimit copii la scoala este ca ei sa invete, astfel incat, sa ajunga in viata suficient de invatati pentru a nu mai fi nevoiti sa munceasca.

Fii de proletari cocosati de efortul patriotic de a ridica industrii batrane, decreteii au fost manati de la spate, ca niste vite, catre campiile manoase ale educatiei publice in care cresc smerite tot soiul de buruieni hranitoare. Buruienile au diplome in loc de frunze si tulpini ca niste stilouri subtiri sculptate din abanosul celei mai subtile inspiratii. Pe aceste campii, unde iarba moale este facuta din vocale dulci ca mierea de pe buzele huriilor, buruieni pe care nici macar nu le-a inchipuit nimeni, se rup singure din radacina mizera si-ti sar drept in gura, pline de seva si de dragoste. In imparatia de aur a diplomelor nu trebuie sa platesti decat intrarea si o modica taxa de sedere acolo. Acest lucru a dus la o imigratie de proportii biblice, renuntarea la principiul christic al celor multi chemati si putini alesi transformandu-ne intr-o natie, cel putin in statistici, de diplomati casnici.

Tinerii din ziua de azi fug de munca parintilor, efortul fizic sau intelectual al acestora li se pare a fi o corvoada “din alta epoca”, pe care ei nu ar incerca-o in nici un chip. Goana parintilor dupa bani, cu care sa plateasca studiile odraslelor, a devenit pentru acestea un argument in favoarea a ceea ce filozofia circumstanţiala de loc denumeste epicurism referindu-se la durere, iar filozofia circumstantiala de mod, tot epicurism, dar referindu-se la fericire.