vineri, 24 octombrie 2014

Oh, death

Există un loc în Univers unde până și lumina se descompune în fărâmițele din care e compusă. Ajuns pe buza unei găuri negre, dincoace de acel punct pe care savanţii ştiinţei cuantice îl numesc "singularitate", un foton, ar putea avea şansa unei clipe în care ar şti cu certitudine din ce e făcut. Ar fi aceea clipă în care el ar coexista în acelaşi timp cu momentul în care s-ar descompune. Aşa am simţit şi eu astăzi, în faţa morţii. Am avut certitudinea că nu putem şti, întradevăr, din ce suntem făcuţi, decât atunci când fragmente din noi încep să zboare cu nesaţ către groapă. Bineînţeles că acest lucru nu aduce nici un fel de beneficiu cunoaşterii universale, e un adevăr la fel de personal şi de intim precum moartea însăşi. Dar, intuiţia faptului că această cunoaştere există îmi e suficientă pentru a supravieţui tuturor rănilor dulci pe care mi le fac prietenii.


marți, 14 octombrie 2014

Clinchet de epoleți

E un clinchet de epoleţi de toată jena în dezbaterea publică despre aventurile sub acoperire ale mitomanului Ponta. Cel mai tare mă deranjează ideea, ventilată de tot felul de inşi care în ultimii 25 de ani s-au priceput la toate, că ofițerul acoperit este un tip aflat în afara legii. El nu poate fi deconspirat, indiferent dacă a încălcat sau nu vreo lege a acestui stat. Cu alte cuvinte, un ofiţer acoperit este un cetăţean aflat deasupra legii, el riscând, în cel mai rău caz, doar o amărâtă de sancțiune administrativă pentru încălcarea ei. Ofiţerul acoperit nu e egal în faţa legii cu tine, el răspunde în faţa unor instanţe diferite, trăieşte într-un stat paralel, strict secret, cu legi infinit mai favorabile şi permisive, dar întreţinut din impozitele noastre. Din momentul în care devine acoperit, ofiţerul, indiferent ce ar face, face pentru ţară, pentru binele ei. Dacă ucide un om, e pentru ţară, dacă devine ministru, e pentru ţară, dacă trece pe roşu pentru că nevasta lui se grăbeşte la cumpărături, e pentru ţară! Totul, inclusiv respiraţia lui, e pentru ţară!

Când un om intră în politică şi cere cetăţenilor ţarii funcţii publice, existenţa lui trebuie să fie transparentă ca sticla. Nu există nici un argument logic sau moral care să justifice evoluţia unui ofiţer acoperit în spaţiul public. Pur şi simplu e o lume paralelă, în care ofiţerilor acoperiţi nu li se poate inventa nici o misiune corelată cu securitatea naţională sau democraţia.

duminică, 21 septembrie 2014

Ziua Marelui Păcălici

M-am umplut de energie negativă, de o ură vecină cu isteria, privindu-l pe Marele Păcălici călarind printre puricii televizorului, pe toate posturile. Au întrerupt inclusiv filmul cu Pierce Brosnan de pe TVR 1 pentru a ne furniza un spectacol răguşit şi dezagreabil în care detectivul Fix îşi proclamă obsesiile despre sine însuşi drept interes naţional şi politică de stat.


Aş vrea să le spun ceva celor care-i inventează acestui limbric gângav şi incontinent tot felul de ancestralităţi miraculoase: când străbunicul lui inventat trecea munţii în 1916 ca să ceară cetăţenie română, de frică să nu fie trimis la război de statul în care trăia, străbunicul meu chiar murea la Mărăşeşti. Poate că Ponta are toate motivele să fie mândru de marea ispravă a antecesorului său, dar pentru mine, moartea străbunicului meu nu este un motiv de mândrie. Mi-e de ajuns să ridic privirea şi să văd istoria familiei mele dincolo de părinţii mei ca să-mi dau seama că această moarte a deschis o adevărată saga de drame, nefericiri, neputinţe şi resemnări, o degringoladă care s-a stins lent, ca un animal de pradă.

Cand un măscărici lipsit de coloană vertebrală ca Liviu Pop, compară acel război cu dictatura lui Băsescu și Marea Unire cu ceea ce va urma din momentul în care Ponta va avea toată puterea în stat, concluzia mea despre ceea ce ei numesc poporul PSD este clara: Nesimţiţii Nesimţiţi fără dram de cultură, simţ al istoriei şi spirit civic. Lepre securiste din cauza carora o să trecem ruşinaţi pe lângă Mausoleul de la Mărăşeşti, un loc in care inaintasii noştri au murit tocmai pentru ca unul ca Ponta să ajungă Preşedinte.

sâmbătă, 23 august 2014

Memorie

Week-endul acesta mi-am propus să nu fac absolut nimic. Să zac pur și simplu şi să contemplu inima fabuloasă a acestei veri, să mă bucur de toropeala ei ca de o îmbrăţişare maternă. Era de așteptat ca o astfel de opţiune să mă arunce în saga propriei mele memorii şi poate că asta mi-am şi dorit, să gust din acel amestec covârșitor de zile memorabile și zile anodine, depozitat alandala în sertarul memoriei care raspunde la comanda “zile libere”. 

O plecare intempestivă pe Valea Prahovei, un grătar la Cernica, o rătăcire plictisită printr-un Herăstrău vaporos, aglomerat, poate verde, din care-mi amintesc, mai degraba, expresia unei fete pe niște patine cu rotile decat cu cine eram, o carte molfăită voluptos în no man’s land-ul fără telefonie mobila dintre vineri seara și luni dimineața, un somn întins dinadins până spre amiaza diafană a zilei de sâmbătă, o liniște capturată virtuos și siluită în tăcerea căminului, un film plin de tâlc la care am tăcut mâlc, deși îmi venea să strig din toate încheieturile ființei mele « Di vidiule! » cu entuziasmul cu care prinții din poveștile copilăriei strigau «Di bidiviule !» 

O mulţime de lucruri pe care nu mi le-aș fi amintit altfel şi pe care nu mi le voi aminti niciodată în această ordine, dovedesc ca Dumnezeu lucreaza la salvarea sufletelor noastre tocmai prin aceasta capacitate a memoriei de a produce emoţii unice, mereu din aceleaşi amintiri. Sufletul nostru ar fi fost, cu siguranţă, mult mai greu de salvat dacă memoria noastră ar fi funcţionat ca o simplă maşinărie de furnizat amintiri. Dacă le-am fi retrăit, de fiecare dată, la un nivel liniar, exclusiv întru satisfacerea nevoii de a dovedi că suntem sincronizaţi cu timpul vieţii celorlalţi.

marți, 15 iulie 2014

Somova

Exista, undeva pe lume, un piersic care putea dovedi că am fost odată copil, iar tatăl meu tânăr. Era pe vremea în care el se mai putea căţăra în pomi pentru a culege fructele, iar eu aveam abilitatea de a le mânca fără să le ating. Exista şi o magnolie care putea să confirme că am iubit primăvara, într-o vreme în care nu trebuia să aştept toamna ca să aflu de cine sunt îndrăgostit.
Ultima dată când am fost la casa bunicilor mei nu am mai găsit nici piersicul, nici magnolia. În locul lor era doar abundenţa aparentă a unei vegetații siluite pe un lut trist, răpit destinului său de a de a fi fundamental sterp. Mi-au explicat că această minune se datoreaza apei, utilizate intr-un oarecare exces, gradina fiind udata atat dimineata cat si seara, ceea ce pe vremea bunicilor mei nu era posibil, apa trebuind a fi cărată cu spatele de la o fântână din apropiere. Nu stiu dacă această schimbare de regim are vre-o legătură cu dispariţia copacilor mei preferaţi dar, lipsa lor, mi-a dat așa o senzaţie că nu mai am timp, că sunt pur si simplu în plus și că lumea aceea nu-mi apartine.

luni, 24 februarie 2014

De dragobete

Vorbim prea mult despre sentimente şi mi-e dor, tare dor de copilăria mea în care îmi era rusine sa spun cuiva ca iubesc o fata. Acum, toata lumea isi clameaza sentimentele, este trendy sa-ti asmuti inima asupra cuiva si sa le arati tuturor ca ai aceasta capacitate de a iubi teatral, zgomotos si adeseori impudic. Postura indragostitului a devenit o simpla "postare", un "status" obligatoriu pentru a nu le da senzatia celorlalti ca, de fapt, esti un personaj jalnic. Ma scutura serios la cei din jurul meu discrepanta dintre superficialitatea relatiei si energia pe care o exprima ea la nivelul canalelor de comunicare. Pare ca unii se iubesc doar de dragul publicului si-si pun toata creativitatea si snaga in scene excesive si opulente.

Penis, ochi mari si sani rotunzi!

Antropologii susţin că bărbaţii evoluează către un penis tot mai mare. Bărbaţii viitorului sunt ameninţaţi de operaţii insolite de genul celor dintr-un banc celebru : un pitic cu penisul mare se duce să zicem la doctorul Ciomu (da’ cel care a retezat vârful Omu’). Domnu’ Doctor stiiţi, că eu am o problemă cu femeile, toate se plâng, toate mă vrea, le place distincţia mea până ajungem în pat cu ea. Doctoru’ pune mâna pe seringă, îl anesteziază şi apoi dă să taie… Dar îşi aduce aminte că nu l-a întrebat pe pitic cât de multe să taie. Aşa că apelează rapid la o asistentă cerându-i părerea. Asistenta se uită o dată, se uită de două ori şi în cele din urmă zice : Domnu’ Doctor, mai bine-i lungim un pic picioarele !

Apărut prin evoluţie perfect naturală, fiind rodul tâmpeniei darwiniste care se numeşte muncă, bărbatul şi-a dezvoltat mai întâi membrele superioare. Braţele sunt expresia biologică a instinctului de proprietate în varianta sa primitivă : « a lua » şi « a apuca » sunt verbe care s-au dezvoltat în acelaşi ritm cu membrele superioare ale omului, până când au sfârşit în diverse teoreme liberale de genul « a avea ». Cei care apucau şi luau, au sfârşit deci prin a avea, fericire care a durat cam până prin secolul XX când o entitate transcendentă biologiei numită stat, caracterizată prin membre superioare mult mai mari, le-a luat totul, punând semn egal între verbele « a avea » şi « a aresta ». Dar asta este altă poveste.

miercuri, 12 februarie 2014

Copy/Paste

Incep sa banui ca motivatia fundamentala pentru care parintii isi trimit copii la scoala este ca ei sa invete, astfel incat, sa ajunga in viata suficient de invatati pentru a nu mai fi nevoiti sa munceasca.

Fii de proletari cocosati de efortul patriotic de a ridica industrii batrane, decreteii au fost manati de la spate, ca niste vite, catre campiile manoase ale educatiei publice in care cresc smerite tot soiul de buruieni hranitoare. Buruienile au diplome in loc de frunze si tulpini ca niste stilouri subtiri sculptate din abanosul celei mai subtile inspiratii. Pe aceste campii, unde iarba moale este facuta din vocale dulci ca mierea de pe buzele huriilor, buruieni pe care nici macar nu le-a inchipuit nimeni, se rup singure din radacina mizera si-ti sar drept in gura, pline de seva si de dragoste. In imparatia de aur a diplomelor nu trebuie sa platesti decat intrarea si o modica taxa de sedere acolo. Acest lucru a dus la o imigratie de proportii biblice, renuntarea la principiul christic al celor multi chemati si putini alesi transformandu-ne intr-o natie, cel putin in statistici, de diplomati casnici.

Tinerii din ziua de azi fug de munca parintilor, efortul fizic sau intelectual al acestora li se pare a fi o corvoada “din alta epoca”, pe care ei nu ar incerca-o in nici un chip. Goana parintilor dupa bani, cu care sa plateasca studiile odraslelor, a devenit pentru acestea un argument in favoarea a ceea ce filozofia circumstanţiala de loc denumeste epicurism referindu-se la durere, iar filozofia circumstantiala de mod, tot epicurism, dar referindu-se la fericire.