duminică, 11 noiembrie 2012

La moartea lui Adrian Paunescu

Rar mi-a fost dat să văd un exerciţiu mai penibil decât sarabanda emisiunilor realizate de televiziunile naţiei întru preaslăvirea celui care a fost muritorul de rând, Adrian Păunescu. Oameni care altminteri se dau drept fiinţe sobre şi echilibrate, manageri reci şi iscusiţi ai tuturor crizelor, hăitaşi ai deciziei prompte şi gonaci dibaci ai realizării obiectivelor asumate, ei da, chiar aceste fiinţe aproape semizei, au fost cei care s-au lăsat în voia sentimentalismului şi elucubraţiilor de moment, s-au scăldat în lamentări ca în nişte lături vâscoase şi s-au scuturat de ele ca nişte javre de rând împroşcând totul în jur, murdărind nu doar prostimea de grivei vrăjită eteric dar şi eterul însuşi.

Trecând peste obsesia PSD-ului pentru ziua de doliu naţional, explicabilă prin dorinţa băieţandrului Ponta de a vedea cum îi stă la televizor îmbrăcat în negru, o serie de propuneri mi s-au părut năucitoare:

- sicriul lui Păunescu ar fi trebuit trecut pe sub Arcul de triumf, ocol obligatoriu în drumul spre groapă a celui care câştigase o mare bătălie pentru moarte. Convoiul funerar, lung cât să se vadă de pe Lună, ar fi venit dinspre Piaţa Revoluţiei către Piaţa Victoriei, apoi pe Kiseleff, ocolind cu discreţie Arcul de Triumf pentru ca într-un fel de stânga-împrejur metafizic să se avânte cu aplomb prin scobitura lui glorioasă. Întregul eveniment ar fi semănat, văzut dinspre Îngeri, cu o simplă operaţie de cusut, cortegiul funerar fiind un ac cu aţă trecând prin gaura unui nasture fistichiu. Imaginea aceasta este plină de semnificaţii pentru că Poetul l-a asta s-a priceput cel mai bine: la cusut şi la futut. A cusut versuri siropoase pe pânza vremii sale, a muncit toată viaţa la un fel de goblen naţional socialist din care s-a ales în cele din urmă praful. Chestiunea cu fututul este şi mai simbolică pentru un om care şi-a făcut un arc de trumf din fiecare femeie care l-a iubit. Mă bucur că această obsesie bolnavă, cu trecerea mortului pe sub arcul de triumf, nu s-a realizat. Motivul pentru care triumful se face arc este acela ca penibilul nu se face niciodata ţarc. Cei care nu au simţul penibilului nu se simt niciodată constrânşi să înceteze cu iniţiativele şi exprimările lor dubioase;

- înmormântat la picioarele lui Eminescu. Este de la sine înţeles că la capul lui Păunescu trebuie sa stea cineva important. Obsesia pentru un loc cât mai aproape de Eminescu nu a avut margini. Au fost ciraci care au afirmat chiar că Păunescu l-ar fi întrecut pe Eminescu, deşi unul a fost validat de peste un secol de critică literară românească, iar celelalt, abia dacă se mai studia in lumea care se pricepe la poezie. Daca cei doi şi-ar putea vorbi în versurile lor cele mai celebre, replica lui Eminescu la murmurul surd al lui Păunescu “şi totuşi există iubire” ar fi desigur, cea din Somnoaroase păsărele, adică “Noapte Bună!”

Pupatul în cur şi ridicatul în slăvi sunt forme extreme ale unor sporturi altminteri onorabile, aşa cum sunt trasul cu arcul şi halterele. Din acest punct de vedere, televiziunile româneşti au fost pline de mari sportivi. Aceştia sunt adevăraţi pândari ai evenimentelor asupra cărora se asmut cu o cruzime şi o siguranţă lipsită de cusur. Ei pot împinge totul la extremele totului, întorc realitatea pe dos, o deşiră şi o împletesc după bunul lor plac, o interpretează, o patinează, o desenează şi o expectorează ca pe o spută execrabilă între ochii tembeli ai telespectatorului.

Toată lumea a uitat agonia de soldat sovietic a Poetului, incapacitatea patetică a acestuia de a reveni în sine însuşi fiind activ folosită de presa vântosculesciana împotriva guvernului. S-a ajuns până acolo încât Poetul să fie pozat pe patul de moarte lamentându-se că pensia de 15 milioane de lei nu-i ajunge pentru medicamente şi pentru a-şi întreţine copilul la facultate. Aflăm acum, că el are în conturi zeci de mii de euro şi şase case care valoreaza peste 1,5 milioane. Nu vorbim de modul în care a strâns el această avere, dar vorbim despre nesimţirea lamentării demnitarilor acestei ţări, despre pofta nepotolită de a lua chiar şi o firmitura din puţinul celorlalţi. Vorbim despre hulitul în proză al patriei, tocmai de către cei care o glorifică în poezie. Pentru că asta a facut Păunescu , s-a căcat prin proza vieţii sale peste tot ceea ce a inălţat prin poezie. De asta avem o multime de femei pe care le-a umilit, tot felul de plozi înşiraţi hai hui, ode insipide adresate regimului comunist, activităţi politice inconsistente prin legislaturile de după 1989, subvenţii grase de la bugetul de stat care au tot curs către fundaţiile şi activităţile lui “culturale”. A-l plange pe cel care nu a putut să se dezlipească de reflexele sale de rinocer comunist, murind ca un personaj avar de-al lui Moliere, plângând după puţinii bani pe care-i lua de la stat în timp ce el avea conturile şi buzunarele pline mi se pare impardonabil.

Să plângi sărăcia poporului in timp ce te îmbuibi ca un nabab şi să râvneşti la o fărâmă cât mai mare din puţinul celorlalţi, ei bine, acest lucru este impardonabil. Nu ştiu cum se face, dar majoritatea barzilor socialişti sfârşesc prin a muri lamentându-şi săracia şi nevoile şi neamul, cu conturile pline ca nişte capitalişti cruzi până la antropofagie. Bogăţia este ca o fiară transpersonală care aleargă după ei toată viaţa lor de indivizi săraci şi cinstiţi şi care-i prinde, dupa ce ei obosesc să mai alerge şi să se mai ascundă, şi-i sugrumă cu atata dibăcie încât se topesc spectaculos pe propriile picioare, în luminile reflectoarelor, ca pe o scena faină dintr-un teatru. În lumina acestor evolutii, rămâne ca Ion Iliescu să câştige într-o dumincă seara la loto şi să moară, neverosimil de bogat şi neverosimil de cinstit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu