duminică, 11 noiembrie 2012

La moartea lui Adrian Paunescu

Rar mi-a fost dat să văd un exerciţiu mai penibil decât sarabanda emisiunilor realizate de televiziunile naţiei întru preaslăvirea celui care a fost muritorul de rând, Adrian Păunescu. Oameni care altminteri se dau drept fiinţe sobre şi echilibrate, manageri reci şi iscusiţi ai tuturor crizelor, hăitaşi ai deciziei prompte şi gonaci dibaci ai realizării obiectivelor asumate, ei da, chiar aceste fiinţe aproape semizei, au fost cei care s-au lăsat în voia sentimentalismului şi elucubraţiilor de moment, s-au scăldat în lamentări ca în nişte lături vâscoase şi s-au scuturat de ele ca nişte javre de rând împroşcând totul în jur, murdărind nu doar prostimea de grivei vrăjită eteric dar şi eterul însuşi.

Trecând peste obsesia PSD-ului pentru ziua de doliu naţional, explicabilă prin dorinţa băieţandrului Ponta de a vedea cum îi stă la televizor îmbrăcat în negru, o serie de propuneri mi s-au părut năucitoare:

- sicriul lui Păunescu ar fi trebuit trecut pe sub Arcul de triumf, ocol obligatoriu în drumul spre groapă a celui care câştigase o mare bătălie pentru moarte. Convoiul funerar, lung cât să se vadă de pe Lună, ar fi venit dinspre Piaţa Revoluţiei către Piaţa Victoriei, apoi pe Kiseleff, ocolind cu discreţie Arcul de Triumf pentru ca într-un fel de stânga-împrejur metafizic să se avânte cu aplomb prin scobitura lui glorioasă. Întregul eveniment ar fi semănat, văzut dinspre Îngeri, cu o simplă operaţie de cusut, cortegiul funerar fiind un ac cu aţă trecând prin gaura unui nasture fistichiu. Imaginea aceasta este plină de semnificaţii pentru că Poetul l-a asta s-a priceput cel mai bine: la cusut şi la futut. A cusut versuri siropoase pe pânza vremii sale, a muncit toată viaţa la un fel de goblen naţional socialist din care s-a ales în cele din urmă praful. Chestiunea cu fututul este şi mai simbolică pentru un om care şi-a făcut un arc de trumf din fiecare femeie care l-a iubit. Mă bucur că această obsesie bolnavă, cu trecerea mortului pe sub arcul de triumf, nu s-a realizat. Motivul pentru care triumful se face arc este acela ca penibilul nu se face niciodata ţarc. Cei care nu au simţul penibilului nu se simt niciodată constrânşi să înceteze cu iniţiativele şi exprimările lor dubioase;